Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii

Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4). Traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, 255 pp.

În Cuvântul înainte, semnat de Preafericirea Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, se arată că această carte cuprinde cuvântările duhovniceşti alcătuite de autor „într-un autentic duh filocalic”, fundamentat pe învăţătura Sfântului Siluan Atonitul şi a Stareţului Sofronie, asupratainei inimii. Lucrarea dă o mare importanţă pocăinţei castare şi lucrare de înnoire duhovnicească a creştinilor.

Fiu duhovnicesc al întemeietorului Mănăstirii Sfântul Ioan – Essex, Stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol (aflată lângă satul Tolleshunt Knights, Anglia), Părintele Zaharia şi-a împodobit omul cel tainic al inimii cu „nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (1 Petru3, 4), se spune în Prefaţă (la ediţia în limba engleză).

După cum ni se arată în Sfintele Scripturi, „Dumnezeu a plămădit fiecare inimă în chip aparte”, inima fiind câmpul de luptă pentru mântuirea noastră. „Scopul nevoinţei noastre este să o curăţim de toată întinăciunea”. Cărările vieţii o străbat, iar dorinţa arzătoare a celui „ce caută neîncetat Faţa Dumnezeului celui Viu” este ca inima lui, „pe care păcatul a secătuit-o de viaţă”, „să se aprindă iarăşi de harul dumnezeiesc”. Marea tragedie a timpurilor noastre rezidă în faptul că vieţuim, cugetăm, glăsuim şi chiar ne rugăm lui Dumnezeu în afara casei Tatălui nostru.

Importantă în această lucrare este trezirea inimii care a fost împietrită, odată cu căderea omului în păcat, dorind să devină Dumnezeu nu prin ascultare, ci prin răzvrătire, punându-şi nădejdea doar în propria lui putere. Acest moment s-a dovedit a fi o catastrofă de proporţii universale, deoarece vederea i s-a întunecat şi din mintea care înainte se ridica la Dumnezeu a pierit amintirea trăirilor mai presus de fire ale harului, spune autorul. Omul devine lipsit de puterea harului dumnezeiesc şi, prin urmare, neputincios în a mai afla mântuirea. Pus în faţa „primejdiei necruţătoare a propriei nimiciri”, duhul său descoperă frica de moarte şi luptă sălbatic pentru supravieţuire. Astfel omul nu mai poate să împlinească menirea pentru care a fost zidit şi „deşi trăieşte, duhul lui este mort”. Dar Dumnezeu, a Cărui voie a fost de a-l zidi pe om pentru veşnicie, „spre nestricăciune”, nu voieşte „moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iezechiil 33, 11)”. Pus în faţa acestei privelişti care sporeşte frica, sufletul omului va fi capabil, spune Părintele, „de a vedea întunecatul văl al morţii şi al stricăciunii”. Lucrarea duhovnicească, numită în terminologia ascetică ortodoxă „pomenirea morţii”, nu este similară cu simpla conştiinţă că va veni şi ziua morţii noastre, ci „este o înţelegere adâncă, însoţită de o minunată simţire a inimii” care vede în mod limpede că „toate sunt deşertăciuni” (Ecclesiastul 1, 2). Prin această trăire intensă mintea omului devine „slobodă să coboare în inimă şi să se unească cu ea”. Părintele spune că „descoperirea inimii este de fapt începutul mântuirii omului”. Autorul subliniază că cele două descoperiri, cea dintâi, a deşertăciunii, însoţită de „deznădejdea harică”, după cum o numea Părintele Sofronie şi cea de-a doua, de conştientizare a stării căzute ce insuflă teama sfântă de osânda veşnică, sunt lucrarea harului şi sunt foarte folositoare prin însăşi această conştientizare a nevoii absolute de mântuire. Omul poate acum alege să trăiască după voia Domnului, dobândind odată cu această smerită frică de Domnul şi cunoaşterea de sine. Primind descoperirea evanghelică prin care Hristos este biruitorul morţii şi izvorul vieţii, omul, spune autorul, „va atrage la sine harul Duhului Sfânt”. Unirea minţii cu inima îi va aduna din nou puterile sufletului, fiind primul pas spre vindecare, putându-se astfel întoarce „cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, în rugăciune”, aflând alinarea suferinţei şi tămăduirea patimilor sufletului. Astfel pomenirea morţii este un dar de la Dumnezeu ce-l ajută pe om „să-şi descopere inima, să pună început vindecării sale şi să redobândească adevărata comuniune cu Dumnezeu şi cu întregul Adam”.

Un bun de căpătâi pe care creştinul trebuie să-l înţeleagă este că petrecerea vremelnică pe pământ nu este altceva decât „vremea hărăzită pentru a învăţa să murim” pentru că, aşa cum subliniază părintele, „moartea este naşterea noastră întru viaţa cea veşnică”. Ceea ce ne va ajuta în ceasul morţii va fi atitudinea duhovnicească pe care am cultivat-o pe parcursul vieţii prin rugăciune şi smerenie. Dar învăţătura cea mai importantă, aceea pe care ne-o dezvăluie şi Părintele, „de a nu ne încrede în noi înşine, ci doar în Hristos, Cel Ce a murit şi a înviat”, este că El poate învia morţii, fiindcă „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). Prin urmare, „murim şi, iată, suntem vii în Iisus Hristos” (cf. Apocalipsa 1, 18). Pregătirea pentru clipa morţii va da roade numai dacă „vom primi moartea ca pe cel mai însemnat şi mai sfânt eveniment din viaţa noastră”, pentru care ne-am pregătit prin rugăciune şi cugetare îndelungată, asigurându-ne dinainte, după cum spune Părintele, „ocrotirea dumnezeiască pentru acea înfricoşată zi”. Părintele ne învaţă să ne silim să deprindem smerenia şi lepădarea de sine aşa cum ne cere Domnul Însuşi (cf. Matei 16, 24), acestea fiind „pietrele de temelie pe care Dumnezeu zideşte înlăuntrul nostru biserica Duhului Său”.

Trezirea inimii se face prin frica lui Dumnezeu, care, spune Părintele, „purcede din luminarea dumnezeiască ce-l smulge pe om din „somnul cel de veacuri în păcat” după cum spune şi cuvântul Sfintei Scripturi: „Începutul înţelepciunii este frica Domnului” (cf. Pilde 1, 7). Teama de a nu încălca poruncile lui Dumnezeu îl fac pe om să înţeleagă că numai răstignirea este calea de a intra în Împărăţie. Dar frica lui Dumnezeu, spune Părintele Arhimandrit, „lucrează în chip diferit în inima omului, potrivit perioadei duhovniceşti în care se află”. Frica este premergătoare iubirii. Mai întâi, această frică oferă „înţelepciunea de a râvni la binecuvântările cele veşnice”, apoi îl face pe om să-şi cunoască slăbiciunea firii şi astfel să înveţe să păstreze harul lui Dumnezeu, smerindu-se şi fugind de slava deşartă, pentru că învăţătura de căpătâi este „să nu cugete despre sine mai înalt decât i se cade să cugete (cf. Romani 12, 3)”. Atunci când creşte în inimă marea iubire a lui Hristos, această frică îi este omului pavăză, dăruindu-i „un cuget smerit şi desăvârşit, un sentiment adânc de nevrednicie”. Atunci, după cum spune şi Fericitul Arhimandrit Sofronie, Dumnezeu se uneşte cu omul, prin sporirea iubirii dumnezeieşti, cea mai mare minune săvârşită în istoria lumii.

Trezirea inimii se face şi prin sentimentul de ruşine simţit de credincios în Taina Spovedaniei, spune Părintele. Încă din Rai, odată cu căderea omului, firea noastră a fost cumplit vătămată şi supusă stricăciunii; Hristos a venit însă smerit, ca om, şi a luat asupra Sa ruşinea oamenilor, iar prin Învierea Sa „ne-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale” (cf. Efeseni5, 27). Prin pocăinţă se dobândeşte vindecare şi mântuire, care sunt strâns legate de calea Domnului. Dar, pentru a se pocăi, omul trebuie să-şi vadă mai întâi păcatele, iar această luminare, spune Părintele, se face prin primirea Cuvântului Domnului ca „foc ceresc al harului dumnezeiesc”. Părintele mai adaugă că „Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă”. Mândria este marea piedică în calea luminării şi a vederii duhovniceşti. De aceea Părintele dă ca pildă pe Zaheu vameşul, care-şi calcă mândria în marea lui dorinţă de a-L vedea pe Iisus, pe care-L şi primeşte în casa şi inima sa. Cel ce stă înaintea Domnului, cu dragoste şi cu cutremur, câştigă harul care îi „lărgeşte inima” şi, precum spun Sfinţii Părinţi, „se osândeşte pe sine de bunăvoie” şi „aleargă spre Pătimirile Mântuitorului”.

Pentru a face rugăciunea lucrătoare, cea mai importantă stare ce trebuie agonisită este trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii, prin care omul „îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru” şi împlineşte prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Prin lucrarea de bunăvoire a osândirii, adaugă Părintele, omul se căieşte şi atunci „toată mintea i se adună în inimă”. De asemenea foarte importantă este trezvia rugătoare sau atenţia, care împiedică risipirea minţii în timpul rugăciunii. Părintele se referă la rugăciunea lui Iisus care, în prima parte este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime iar în partea a doua o mărturisire a stării de păcat şi a nevoii de mântuire a celui ce se roagă. Coborârea minţii în inimă este posibilă numai prin harul lui Dumnezeu, fapt total diferit de religiile orientale, în care mintea se eliberează de tot ceea ce este mărginit pentru a se identifica cu Absolutul. În schimb, rugăciunea creştină pune preţ pe durerea inimii, pe Pătimirea, Crucea, Moartea şi Învierea lui Hristos, Care, luând asupra Sa toată suferinţa omenească, arată Calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea este un dar dumnezeiesc care devine lucrător în inima omului prin Duhul Sfânt. Prin urmare, spune Părintele, la rugăciunea adevărată nu se ajunge decât cu harul lui Dumnezeu. Despre importanţa rugăciunii de pocăinţă, prin care omul se reînnoieşte şi se mântuieşte, vorbesc în scrierile lor Sfântul Siluan şi Părintele Sofronie. Conştiinţa păcătoşeniei şi simţământul sărăciei duhovniceşti duc la desluşirea chipului lui Hristos, şi omul, spune Părintele, devine receptiv la lucrarea harului dumnezeiesc şi în acest fel dobândeşte dorinţa de a se apropia de Dumnezeu iar „inima lui nu conteneşte să se cureţe şi să se lumineze”. Atunci când rugăciunea de pocăinţă „ajunge la plinirea dorită şi poruncită de Dumnezeu”, atunci, „vremea este să lucreze Domnul” (Psalmii 118, 126). Părintele vorbeşte despre Răsărirea Soarelui duhovnicesc în inima omului, sinonimă cu naşterea sa duhovnicească. Darul vederii Luminii dumnezeieşti îl îmbracă pe om cu chipul omului ceresc, „al omului celui de-al doilea, Care este Dumnezeu din cer” (cf. 1 Corinteni15, 47-49).

În legătură cu „zidirea inimii prin harul pocăinţei”, Evanghelia ne îndeamnă la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17). Aceste cuvinte anunţă o nouă zidire a cărei Cap este Hristos. În viaţa noastră vine un moment când simţim că tot ceea ce facem ascunde în sine sămânţa stricăciunii, iar în faţa „Judecătorului cel veşnic e ca pleava”. Părintele Sofronie numea această stare „binecuvântata deznădejde” care în continuare îl aduce pe om la pocăinţă. Ea este un dar desăvârşit fiindcă adună în ea toate virtuţile. „Este insuflată de credinţa care dă viaţă, din belşug” (cf. Ioan 10, 10). După cum spune autorul, Părintele Sofronie a insistat mult asupra pocăinţei, cunoscând în ea felul vieţuirii omului prin care acesta îşi poate găsi adâncul inimii, locul întâlnirii lui cu Dumnezeu. Autorul mai vorbeşte despre desăvârşirea harului pe care omul o câştigă doar atunci când „aduce Domnului pocăinţă pentru întreaga lume”. Omul trebuie să facă din rugăciunea şi pocăinţa sa strigătul tuturor, imediat ce pocăinţa sa rodeşte şi Dumnezeu „îi arată acestuia căderea întregului Adam”.

Vorbind despre pocăinţă, Părintele spune că ar trebui să ne referim la zidirea omului. Vrăjmaşul „a căzut din cer ca un fulger”, vrând să fie mai sus decât Dumnezeu. La fel a căzut Adam din Rai şi, cu toate că ştim acest lucru, nu ne oprim să facem păcate, deşi ar trebui să ne gândim la propria cădere. Hristos se pogoară, nu pentru „cei ce se cred sănătoşi şi drepţi, ci pentru păcătoşii care au nevoie de tămăduire”.

O tulburătoare definiţie a pocăinţei se găseşte în Epistola Sfântului Iacov, pe care autorul o scoate în evidenţă: „Lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1, 21). Cuvintele Apostolului arată că „pocăinţa presupune o întoarcere la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit la început”, spune Părintele. Pentru aceasta trebuie mai înainte să ne curăţim, îndepărtând toată răutatea şi lepădând din sufletul nostru „tot ceea ce este străin de Dumnezeu”. Părintele mai adaugă că nu este un lucru neînsemnat să-i înveţi pe oameni să-şi precizeze corect priorităţile. Adevăraţi cărturari fiind, cunoscători ai Împărăţiei Domnului, aflăm „care ne sunt priorităţile şi vom face ca toate să împreună-lucreze” pentru a atinge scopul prioritar al vieţii noastre, slujirea lui Dumnezeu. Trebuie să fim cu mintea la cele de sus, chiar dacă s-a întâmplat să trăim în această lume. Orice din lume trebuie folosit ţinând dreapta cumpănă, fiindcă „inima noastră tinde cu tot dinadinsul spre cele veşnice şi nevăzute”- mai adevărate decât cele văzute.

Vorbind despre pocăinţă şi despre lupta cu patimile, Părintele Zaharia subliniază că simţirea pocăinţei o dobândim numai prin lucrarea Duhului Sfânt. „Dumnezeu aşteaptă ca noi” să ne trezim „şi ne cheamă” să spunem: „Doamne, am păcătuit, mă pocăiesc, iartă-mă”; lupta curăţirii de patimi este o etapă duhovnicească foarte roditoare; „nevoinţa curăţirii de patimi este închinarea noastră înţelegătoare înaintea lui Dumnezeu”; prin urmare, în momentul când aflăm har în faţa lui Dumnezeu prin jertfa făcută pentru aflarea curăţiei, Dumnezeu ne va chema „la cea mai înaltă jertfă, aceea de a ne ruga pentru mântuirea întregii lumi”, la fel ca sfinţii. Părintele ne mai spune că, făcând aşa, găsim „desăvârşirea în noi a asemănării cu Dumnezeu, desăvârşirea preoţiei împărăteşti”.

Despre pocăinţa înlăuntrul trupului Bisericii, Părintele Zaharia arată în continuare că toate eforturile noastre sunt doar o încercare de a „regăsi pecetea Sfântului Duh” primită în Taina Botezului când ne-am bucurat de toate darurile Sfântului Duh, aidoma celor mai mari sfinţi. Aşadar, prin Botez, ne „îmbrăcăm în Hristos” (cf. Galateni 3, 27). Pentru că odată şi odată noi „pierdem acest har” folosindu-ne greşit libertatea voii noastre, vom lupta din răsputeri „ca să curăţim şi să îndepărtăm stratul de tină care ne-a acoperit inima duhovnicească”. Părintele spune că prin pocăinţă, atunci când plângem pentru a câştiga curăţia de păcate, „aducem cu adevărat o jertfă bine plăcută Domnului”. Omul realizează că el este în primul rând o fiinţă rugătoare, când „răspunde iubirii lui Dumnezeu”. Biserica semnifică soborul „prin care Dumnezeu glăsuieşte”. Comuniunea noastră cu „acest Trup ne uneşte cu fraţii noştri”. Părintele Zaharia subliniază că „Sfânta Împărtăşanie este încununarea legământului nostru cu Dumnezeu” dar nu numai aceasta. Să fim atenţi că „nu suntem în stare să pătrundem cu adevărat în Tainele Bisericii” fără o serioasă pregătire prealabilă.

Învăţând despre zidirea inimii prin răstignirea minţii, Părintele Zaharia afirmă că cel ce a gustat din mântuirea adusă de Crucea lui Iisus ştie că „înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu” îl pot mântui pe om. Credincioşii poartă fiecare crucea lor în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Păzind poruncile vor împlini voia Domnului, şi mintea le va fi răstignită spre a se naşte în ei un cuget nou – cel al lui Hristos. „Calea lui Hristos şi prezenţa lui în lume” dau peste cap principiile şi valorile umane, şi iată de ce Sfânta Scriptură pare neinteligibilă lumii. Prin Sfânta Împărtăşanie toată viaţa Îi este dăruită de către om lui Dumnezeu. Iar după învăţătura Sfinţilor Părinţi, aflăm că sunt „două etape în răstignirea omului”. În prima, omul lasă lumea şi patimile, urmând a doua, mai înaltă, în care patimile şi cele legate de lume „sunt dezrădăcinate din însăşi inima lui”. „Credinciosul devine cu adevărat liber” în a doua perioadă. Părintele mai adaugă că „inima înfrântă şi smerită” va primi harul, „iar mintea va coborî în chip firesc în inimă”, unindu-se cu ea.

„Intră înlăuntru şi vei afla odihnă”, îşi intitulează Părintele Zaharia următorul capitol, arătând că Vechiul Testament la întrebarea „ Ce este omul?” ne spune că este o „inimă adâncă” (cf. Psalmii63, 7) şi inima sa îşi doreşte o simţire duhovnicească (cf. Pilde 15, 14). Omul o caută, pentru a afla adevărul, cu osârdie. Cu toţii dorim bucuria, pacea şi mângâierea pentru a putea săvârşi lucrarea lui Dumnezeu. „…fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi” (2 Corinteni 1, 3-6). „Fără mângâierea, fără pacea şi bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu” nu am reuşi să vieţuim cum trebuie. Sfântul Grigorie Palama spune că aceia care „îşi cultivă inima nu au timp de discuţii”, nici cu apropiaţii lor. „Pur şi simplu le vine greu să părăsească” inestimabila lor lucrare lăuntrică.

Autorul spune că Duhul Sfânt a fost dăruit întregului Trup al Bisericii în ziua Cincizecimii, zi în care toţi Apostolii erau împreună, în mod simbolic. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie părtaşi la marele praznic al iubirii dumnezeieşti, după Învierea cea de obşte. Făcând din trupul omenesc templul Duhului Său, Dumnezeu l-a cinstit pentru că, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, inima este mădularul cel mai dinlăuntru al trupului în care se descoperă Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, Părintele ne îndeamnă să ne îndreptăm toată atenţia spre adâncul inimii, unde-l putem afla pe omul lăuntric şi unde se ascunde un uriaş potenţial de energie cu care am fost înzestraţi la Botez, dar pe care îl îngropăm prin viaţa noastră păcătoasă. Fără a descoperi acest adânc al inimii nu vom descătuşa aceste energii care ne ajută să împlinim lucrarea Domnului. „Trei sunt cheile care deschid uşa adâncului inimii: cercetarea învăţăturii Evangheliei, chemarea Numelui Domnului şi Sfânta Împărtăşanie”. Autorul analizează câteva pasaje din scrierile Părintelui Sofronie pentru care cea mai mare minune este clipa în care Neziditul se uneşte cu ziditul şi se aseamănă cuvintelor din Cartea Facerii: „Să fie lumină! Şi a fost lumină” (Facerea 1, 3). Tot astfel, atunci când razele Luminii nezidite ne pătrund fiinţa, adâncul inimii se deschide şi omul îşi începe lucrarea ontologică.

Cuvântul lui Dumnezeu este „lumina vieţii”, spune autorul, care înzestrează sufletul cu înţelepciunea de a discerne între „energia nezidită sau harul nestricăcios al lui Dumnezeu şi firea zidită, muritoare şi stricăcioasă a omului”. Insuflarea dumnezeiască este, după autor, o împletire între înţelepciunea discernământului care luminează mintea şi dragostea însetată de Dumnezeu care înflăcărează mintea. Prin cuvânt şi faptă Hristos ne-a arătat calea de a ne ridica de la cele trupeşti la cele duhovniceşti. Pogorârea lui Hristos la iad este un îndemn să ne plecăm pentru a dobândi adevărata viaţă prorocească cu ajutorul Duhului Sfânt.

Modul în care autorul înţelege darul vorbirii în limbi se întemeiază pe scrierile Părintelui Sofronie şi pe ideile exprimate de Sfântul Filaret al Moscovei. Pornind de la cuvintele Apostolului care spune: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea”, Părintele Zaharia identifică rugăciunea cu duhul, cu rugăciunea în diferite limbi, nu doar în limba sfântă a Vechiului Testament. În rugăciunea minţii, mintea este cea care se ridică la cele evlavioase. Tradiţiarugăciunii inimii este cea mai „sigură şi mai smerită pentru zidirea, insuflarea şi mântuirea omului. În zilele noastre, fenomenul glossolaliei este perceput potrivit Tradiţiei, considerându-se că dacă oamenii nu mai ştiu să se închine lui Dumnezeu cu inima, El le-a dat din nou darul vorbirii în limbi, cu nădejdea că astfel vor fi ajutaţi să descopere adevărata şi neîntrerupta Tradiţie a Bisericii, care este tradiţia rugăciunii inimii.

În predica rostită la Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului, Părintele Zaharia vorbeşte despre preoţie, care este un dar prorocesc şi care este una singură, preoţia împărătească a lui Hristos pe care ne-a încredinţat-o spre păstrare, „o moştenire sfântă, pe care El aşteaptă să I-o înfăţişăm neîntinată” în ziua Parusiei.

Prin lucrarea sa, autorul doreşte să scoată în evidenţă că scopul luptei duhovniceşti este acela de a scoate din inima noastră pe omul cel tainic, dinlăuntru. Astfel, „vom birui moartea, vrăjmaşul nostru de obşte ca prin aceasta să dobândim viaţa veşnică”, urmând cuvintele Apostolului: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21).

Bogdan Cândea

http://www.revistaortodoxia.ro/ro/?p=1951

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s